Primul fior al iubirii....

Ai simţit vreodată că munţii se sfăramă şi tu o dată cu ei? Ai simţit vreodată cum din cer cad meteoriţi, întinzând peste întreg pământul vălul morţii? Ai fost acolo când valurile spumegătoare ale mării îşi găseau sfârşitul, descompuse în mii de particule de apă, în stâncile răzbunătoare, ale căror frumuseţe este ştirbită de nenumăratele tonuri ale reflexiilor ce iau naştere din soare-pânză de lacrimi aurite?
    Probabil nu este cazul tău, dar eu, ei bine, am fost încercată de viaţă, ce parcă a fost prea crudă cu o biată fiinţă, aflată în plină ascensiune. Am simţit cum este să ţi se întoarcă spatele, am trecut prin experienţe inimaginabile, am pierdut prieteni, care s-au dovedit a fi falşi, am fost obligată să mă maturizez poate puţin înainte de vreme. În fiecare nopate, lacrimi curgeau şiroaie pe chipu-mi pierdut, sufletul meu intona balada unei vieţi fără sens, fiind ţinută în viaţă doar din dorinţa de a demonstra că sunt puternică şi nu pot fi învinsă uşor.

 Ştiu cum este să crezi că te îndrepţi spre un punct în care nimic nu mai are sens. Ştiu cum este să vezi pălind floarea de măceş, să colinzi străzile fără scop, să întâmpini primăvara cu un zâmbet poate prea forţat. Zi de zi, seară de seară, m-am luptat cu mine, am încercat să nu mă las prădată de greutăţi şi neajunsuri. Am învăţat că totul se plăteşte scump, dar parcă micile mele boacăne nu meritau o astfel de pedeapsă.

  Poate că nu am avut pe cineva alături în clipe grele, o persoană care să mă înţeleagă pe mine, cea neînţeleasă, un om de încredere, pe care să mă pot baza. Dar toate experienţele au fost benefice. Mi-au dat lecţia vieţii, mi-au arătat cum să mă bucur când văd zborul lin al unei păsări, atât de liberă şi de fericită că trăieşte, mi-au demonstrat că există cu adevărat un Dumnezeu care îmi poartă de grijă şi că soarele chiar apare şi pe cea mai întunecată stradă, unde casele sunt dărăpănate şi arse de focul mistuitor, unde cenuşa ţine loc de iarbă şi noaptea se instaurează cu sunete înfundate ale unui ţipăt din amurg, un ţipăt de ajutor al unei fiinţe neputincioase, ce se luptă cu ghearele de argint ale fantasmelor albe.

  Am realizat la momentul potrivit că poate puţin optimism nu strică şi chiar am de ce să trăiesc, nu doar umplu un loc în acest spaţiu al infinitului. Eu am ieşit învingătoare în războiul cu mine însumi. Am reuşit să găsesc o modalitate să fac din negru alb şi să obţin o paletă de culori unică în lume. Doar ale mele...

  Şi asta pentru că am reuşit să mă agăţ de prima şansă ce mi s-a oferit şi pe care nu am trecut-o cu vederea. O şansă mai pornită să mă salveze decât, poate, eu! O şansă ce a plâns alături de mine, ce m-a învăţat să zâmbesc totodata. Şi da, acesta este un basm şi eu sunt o prinţesă, iar el este prinţul meu cel chipeş, iar aceasta este viaţa noastră, exprimată în gândurile şi cuvintele unor pumni de om, care cresc împreună!

  Totul a început într-o zi de toamnă, parcul ferecat de singurătate, o alee pustie, străbătută de vuietul pierdut al freamătului copacilor lângă care am crescut, veşnica bancă goală, eu şi gândurile mele, o foaie de hârtie, un stilou dintre cele mai alese, frumos decorat cu arabescuri aurii şi...un băiat parcă şi el ameţit de complexitatea unei vieţi trăite în întuneric.

  Iar eu scriam...şi scriam...pentru că asta mă linişteşte. Când pun penelul pe foaie, nimeni şi nimic nu îmi poate distrage atenţia, dar el a reuşit! Eram furată de magia dansului frunzelor în bătaia vântului. Una dintre ele, mai mică decât toate, mi-a captat atenţia într-un mod special şi, purtată de ea, ce parcă mă hipnotizase, cu versurile mele drept însoţitoare, am ajuns în acest foişor. Un foişor deosebit, ca niciunul pe lume, ce m-a făcut să mă apropii de el, furată de simplitatea sa. Dar nu era atât de pustiu pe cât ar crede mulţi. Vibra de viaţă..Acordurile de chitară îl făceau să emane siguranţă şi dorinţa de a-l descoperi.

  Încet, încet, păşesc spre necunoscut, ghidată de razele reci ale unui soare nu foarte prietenos şi de sunetele cristaline, ce parcă mă făceau să-mi doresc să cunosc persoana, acel maestru desăvârşit , ce reuşea să le creeze. Deodată, corpul mi-a fost pătruns de un fior puternic, picioarele s-au oprit, ochii priveau miraţi, iar gura mi-a amuţit. Am crezut, pentru o clipă, că murisem în bătaia aerului tomnatic şi mă aflam în Rai, deoarece am văzut un înger! Era acolo, în faţa mea, un băiat parcă şi el nedumerit, care mă privea ca nimeni altul şi care mi-a zâmbit, uitându-se ba la mine, ba la stiloul meu, ce era exact ca al său! S-a apropiat sfios, iar eu am putut a observa chipul unei siluete înalte si atletice.

  În ciuda părului său ca spicul de grâu ce strălucea mai tare decât soarele, în ciuda buzelor sale trandafirii, din catifea parcă...Avea ceva special, ce fura atenţia oricui: ochii! În întreaga mea viaţă nu am văzut alţii mai frumoşi, mai albaştrii şi mai expresivi. De te uitai în ei, limpezimea lor îţi permitea să îţi vezi reflexia. Mii de tonuri te învăluiau şi te vrăjeau, iar tu...te lăsai purtată de extravaganţa, dar totodata simplitatea unor stele precum cerul senin de vară, cu accente de un verde crud, ce te pierdeau în imensitatea iubirii emanate!

  În mod sigur văzusem un înger! Nu ştiu ce gând trimis de la cine ştie ce divinitate m-a făcut să mă îndepărtez uşor...Apoi am alergat contra vântului şi parcă simţeam în plete regretul nedeţinerii şansei de a cunoaşte prima persoană ce mi-a oferit siguranţă. Poate că era mai bine aşa..Poate a fost totul o iluzie. Poate a fost cel mai înţelept lucru că nu m-am lăsat prădată de primul...fior al iubirii!

  Dar m-am oprit. Mintea îmi spunea să continui, picioarele mă duceau din nou spre acel loc unde am descoperit întâia oară dragostea...iar inima, săraca de ea, striga puternic faptul că nu mai are viaţă fără un stăpân! Iarăşi faţă în faţă....S-a îndreptat spre mine uşor, purtat de o aură sidefie, m-a cuprins în braţe şi mi-a şoptit: Ştiu! E ciudat, nu?

  Trupul mi-a fost zdruncinat. Găsisem, în cele din urmă, o rază de speranţă. Totul în jur s-a schimbat. Parcă natura a vrut să ne întâlnim şi tot ea, prin puteri inimaginabile, ne-a adus împreună! Mi se părea un vis, ceva ireal, nu puteam să cred că fericirea este atât de frumoasă!

  Nopţile erau mai pline de mister şi de candoarea necunoscutului. Zilele erau curcubee în timpul furtunii, pulbere de viaţă peste fiinţa moartă până atunci. Dar am învăţat să zâmbesc, el a făcut-o! Niciodată nu am crezut că poate exista o astfel de comuniune, de legătură între două persoane care, practic, nu se cunoşteau deloc, dar cărora Cel de Sus le-a scris să se întâlnească!

  În fiecare dimineaţă, îmi lăsa la uşă un trandafir alb. Mereu cu treizeci şi două de petale, numărul de paşi ce ne-au despărţit în momentul în care m-am pierdut şi am fugit de cea mai minunată fiinţă, mereu cu parfumul acelei zile de toamnă, ce ne-a unit. Delicateţea florii era, poate, dată de faptul că era dăruită cu toată inima şi pentru că sentimentul era supus fericirii celei veşnice.

  Timpul a trecut, dar trandafirii o dată cu el... Am fost distrusă complet când au încetat să apară. În timp ce ochii îmi erau inundaţi de lacrimi, o veste cutremurătoare şi-a făcut loc printre picături: avusese un accident, iar acum se afla la spital, zbătându-se între viaţă şi moarte. Efectiv, i-am simţit rănile, am auzit strigătul înfundat ce mă chema. Ştiam că are nevoie de mine şi eu de el.

  Necontenit, am plecat spre locul în care se afla. M-au încercat o multitudine de sentimente în clipa în care l-am văzut depinzând de nişte aparate, în clipa în care m-a strâns de mână cu puterea care îi mai rămăsese...Şi mi-a zis ,, te iubesc’’! În acel moment, am simţit cum pământul se surpă, cum planetele se aliniaseră împotriva noastră. Doamne, de ce îmi iei raţiunea de a trăi, raza de speranţă ce mă menţine vie? Ştiam că dacă el se duce, mă duc şi eu o dată cu el.

  Am vegheat zi şi nopate la căpătâiul său, am deprins secretul formării din lacrimi reci al unui ştergar care să mă susţină în clipe grele…Până astăzi, lumea aceasta nu a existat pentru mine. Un licăr al strălucirii iubirii noastre a luat naştere în sufletul meu. Avea o şansă… O şansă pentru a-mi fi alături în continuare… Am reînviat o data cu el, culorile au început să fie vizibile pentru mine. Un fior m-a cuprins când a reuşit să îmi rostească faptul că va trăi pentru mine!

  Sunt binecuvântată, cineva acolo Sus ţine la mine şi mă veghează. M-am agăţat de idea ca o iubire ca a noastră nu se poate sfârşi aşa tragic. Ştiam, în adâncul sufletului, că ochii lui vor continua să mă călăuzească în întuneric.

  Am realizat că sunt dependentă de tot ce înseamnă el şi mereu voi avea pe cine să mă bazez la greu! Viaţa…e frumoasă!